Șerban Georgevici
Fațetele unui actor viu și plin de speranță
Este o zi oarecare a săptămânii, merg destul de relaxat pe Bulevardul Carol I, văd coloane interminabile de mașini și oameni care se grăbesc. În tot orașul este o forfotă de nedescris, care, în general, m-ar fi deranjat, dar astăzi nimic din toate astea nu contează pentru că în minutele ce urmează voi ajunge la Teatrul de Comedie din București. Acolo unde voi afla povestea lui Șerban Georgevici, actor, poliglot și jurat activ în cadrul celor mai mari competiții de vin, de la noi din țară. Un om bun de pus la rană și un partener de pahar cel puțin veritabil.
Urc emoționat scările până în cabina lui, acolo unde va avea loc interviul. Îmi scot laptopul, mă așez pe scaun și ascult.
Copilărie și Adolescență în Comunism
Șerban Georgevici se naște pe 9 septembrie, anul 1967 în Timișoara, într-o lume alb-negru pe care el va încerca toată viața să o coloreze. O lume în care părinții se fereau să vorbească prin casă, copiii purtau cam aceleași haine, iar telefoanele erau legate cu fir. Totuși, cum era să trăiești în timpul comunismului într-un oraș de la granița cu Serbia și Ungaria?
„Trăind în Timișoara eram într-un fel de bulă, aveam noroc cu programele de televiziune de la sârbi și de la unguri, care erau mult mai deschiși. Acolo puteam să vedem și filme, să ascultăm muzică... practic noi nu prea am crescut cu muzica românească, eu ascultam muzică sârbească, de exemplu. Așa am învățat și limba sârbă, am trăit mai mult în cultura lor. Cumva, am reușit să trăim într-o bulă, cred că ăsta este cuvântul. Am avut altfel de viață față de restul țării, unde erau mai izolați de contactul cu vestul. […] Aveam așa zisa piață de vechituri Ocsko. Acolo veneau tot felul de mărfuri pe care industria românească le făcea pentru export. Era și o vorbă pe vremea aia -Nimeni nu avea, dar toată lumea se descurca-. Nu chiar toată lumea, dar cu o pilă, cu o relație... […] Eu la revoluție aveam 22 de ani, sigur, știam că nu exista dreptul la exprimare liberă, nu puteam călători, dar unele lucruri când ești tânăr nu te lovesc atât de tare. Noi eram și mai nonconformiști, nu purtam uniforma la școală, aveam și părul destul de lung, puteai să mai fentezi. Sigur, Miliția era destul de dură, sigur că eram nemulțumiți, nu exista marfă în magazin, dar cumva te și obișnuiești.”
Strâns legată de copilărie este și familia. De departe cel mai de preț lucru pe care îl poate avea o persoană, nu se cumpără și nu se vinde. Pentru invitatul nostru familia înseamnă în primul rând părinții.
„Sunt 22 de ani pe care i-am petrecut în Timișoara și 35 de ani de când sunt în București. Eu mă consider timișorean în continuare, acolo este locul în care am crescut și m-am format. Întotdeauna voi spune că sunt timișorean. […] Legat de familie... familie înseamnă în primul rând părinți. Mama și tatăl meu au fost niște oameni foarte cinstiți, onești și cred că astea sunt valorile pe care mi le-au transmis.”
De-a lungul vieții ne lovim de persoane sau evenimente care ne schimbă fundamental. Parcursul lui Șerban Georgevici nu a fost unul ușor, dar se pare că a dat de omul potrivit la momentul potrivit.
„Tatăl meu provenind dintr-o familie de ingineri, a insistat foarte mult să urmez același drum. Pe vremea aia să fii inginer însemna să fii cineva. A înțeles foarte greu că nu sunt făcut pentru meseria asta și că nu vreau să o fac. După ce am făcut și armata lungă, am lucrat și mecanic la tramvaie, unchiul meu m-a ajutat să mă angajez ca pompier la Teatrul Național și Opera din Timișoara, care împart aceeași clădire. Eu făcând teatru din liceu, aveam această preocupare. Dar aducându-mă mai aproape de acest fenomen, probabil a influențat ce s-a întâmplat în continuare, pentru că la scurt timp am dat un concurs și am intrat ca actor la Teatrul German din Timișoara, care nu mai avea secție de teatru în limba germană. Atunci m-au luat pe mine și fără studii ca să poată să existe trupa respectivă. Avantajul este că am făcut grădinița și primii ani de școală în limba germană, pe care o stăpânesc foarte bine. Practic din 1988 am fost prins într-un mediu profesionist, angajat la Teatrul German. Dar cât am fost pompier, un an jumate, doi, am avut ocazia să mă apropii de scenă, să văd teatru, turneele Bucureștiului la Timișoara, balet, operă. Eram chiar obligat prin natura meseriei să stau în culise.”
Angajat de la o vârstă fragedă într-un teatru de stat. A devenit actor salariat. Dar cu puțin timp înainte, pasiunea lui pentru artă începea să îi mișune prin suflet și minte cu pași micuți, dar apăsați. Totul a început la o petrecere, locul în care domneau două categorii de persoane. Băiatul cu chitara și cel care spunea glume. Invitatul nostru nu își aducea chitara la bairamuri, dar avea mereu câteva momente comice pregătite.
„Eram și tipul care ținea chefurile, cu glume, cu bancuri, aveam niște momente făcute de mine. Aici au contribuit foarte mult și prietenii. Mi-au tot spus, de ce nu te faci actor? Eu le spuneam că actor e o altă meserie, că eu spun bancuri sau fac momente de improvizație e altceva.
Totuși, eram vânat pentru chefuri, pentru programele mele de entertainment. Nu era pe vremea aia stand-up, dar eu îl făceam. Toate astea au concurat, am și văzut că n-am înclinații tehnice, nu pot să bat niciun cui drept. Unii suntem făcuți pe profil uman, m-am și ținut tare să nu intru la politehnică. Și în 90 am venit la Facultatea de Teatru în București. N-am dat niciodată la stat, era un taboo, erau puține locuri se știa că se intră greu. Cu toate astea, anii de facultatea au fost minunați, nu știu cum mai e acum, dar noi de multe ori intram de la opt dimineața în universitate și ieșeam noaptea. Nu suntem pe același fus orar ca toată lumea. Întâmplarea face că facultatea mea nu era acreditată, fiind prima generație, prin urmare am dat licența la IATC. Practic am terminat o particulară cu diplomă de stat. Din păcate lucrurile astea încă mai contează la noi. Profesorul meu, Cristian Munteanu, mare regizor de teatru radiofonic și un foarte bun pedagog, avea o vorbă Talentul îl ai sau nu-l ai. Facultatea te ajută să îți șlefuiești niște lucruri, dar nu poate să îți dea nimeni talentul. Ai nevoie de hârtie ca să te angajezi într-un teatru. La film, ai văzut, nu e nevoie să prezinți diploma.”
Am fost uimit de parcursul absolut incredibil al invitatului nostru, de la mecanic de tramvai la pompier, iar mai apoi angajat în teatru. N-am putut să mă abțin din a cere mai multe detalii despre această metamorfoză continuă prin care a trecut Serban Georgevici de-a lungul vieții sale.
„În 85 am dat la Politehnică în Timișoara, am picat, iar taică-miu, ca să îmi vină mintea la cap m-a trimis să fac armata lungă, am făcut un an și patru luni de armată. Când m-am întors m-am angajat din nou la tramvaie. În anii ce au urmat am tot dat la Politehnică, din fericire n-am intrat, iar mai apoi, cum ziceam am ajuns la Facultatea de teatru în București. Din 1993 am prins un contract la Teatru Masca din București. Nu voiam să fac teatru gestual, pantomimă, dar mereu mi-am spus că nu are rost să refuzi o experiență nouă. Trei ani de zile am jucat la Masca, între timp am terminat și facultatea și am început să joc la Teatrul Evreiesc, acolo am făcut și asistență de regie. Apoi a urmat Teatrul Creangă, din 2000 am început colaborările cu Teatrul de Comedie din București. N-am avut un parcurs ușor, drumul meu a fost mai sinuos. Am făcut și o pauză până în 1998 când am început să joc în spectacolul Pălăria în regia lui Horațiu Mălăele cu care m-am și împrietenit foarte bine și am colaborat după aceea la vreo șapte sau opt alte spectacole. Iar din anul 2002 sunt angajat la Comedie.”
În facultate avem primul contact cu lumea adultă, ne căutăm mentori, prieteni și încercăm să ne formăm echipe sau grupuri cu care vom merge mai departe în viață. Pe anumiți profesori îi îndrăgim pe alții mai puțin. Totuși, este bine să ai urechile ciulite, pentru că învățăturile pot veni chiar și în cele mai simple forme.
„Ne spunea profesorul nostru, asta mi-a rămas în cap. Zicea așa, în teatru poți să faci orice, cu excepția lucrurilor pe care nu le poți face. În film poți face mai multe și în desene animate și mai multe.”
„Publicul nu trebuie să știe. Murise tata și nu am anulat spectacolul.”
Parcursul sinuos pe care l-a avut, așa cum zicea și el mai devreme, l-a ajutat pe Șerban Georgevici să guste și din experiența filmului.
„La noi nu prea există o școală de actorie de film, de obicei sunt actori de teatru care joacă și în filme. Sunt actori care s-au născut direct în seriale, dar lucrurile sunt diferite. În teatru e altă exprimare, la film lucrurile sunt mult mai reținute. În teatru trăiești o viață într-o seară. Ai un personaj care se dezvoltă. La film unde durează și 40 de zile filmările și un personaj trebuie să ți-l compui, acolo e bucuria locațiilor, a altui tip de muncă... îmi place să fac și teatru și film, sunt diferite. Sunt foarte mulți actori mari de film, care se mai întorc din când în când în teatru să mai miroasă scândura cum spunem noi. În teatru se creează o undă. Noi avem o energie pe care o transmitem publicului, iar publicul ne transmite nouă altceva și așa se creează un flux. Foarte multe spectacole sunt determinate de acest flux, de energia dintre noi și spectatori care nu este mereu aceeași. Asta este o chestie foarte grea pentru actori, în fiecare seară trebuie să dai tot ce poți din tine, iar publicul nici nu trebuie să știe că ai probleme, așa e normal. Cum s-a întâmplat nu demult, murise tatăl meu și nu am suspendat spectacolul. Repet, publicul nici nu trebuie să știe.”
Mergând mai departe în povestea lui Șerban, am vrut să aflăm mici amănunte din viața lui. Ce spectacole iubește el, ce regretă, ce îl face melancolic și poate un film în care a jucat pe care ni-l recomandă.
„Cu siguranță îmi pare rău că nu se mai joacă Poiana Boilor în regia lui Horațiu Mălăele. Un spectacol care mi-a fost foarte drag, un spectacol construit foarte frumos, îmi amintesc cu mare plăcere. Noroc că există o înregistrare care mai circulă pe TVR Cultural. Sau circula la un moment dat.”
Ne spune că nu a avut roluri foarte mari în filme, și că s-a axat mai mult pe teatru. Totuși cel mai recent film în care a apărut ia ajuns la inimă.
„Ultimul film îmi este cel mai drag, este vorba de Căsătoria în regia lui Mihai Bendeac, primul lui film de lung-metraj. Mă bucur că am făcut parte din această echipă, este un film deosebit din mai multe puncte de vedere. A fost un film în familie, cu foarte mulți oameni dragi.”
Nu toate filmele s-au simțit ca în familie, anumite experiențe pe platoul de filmare au fost destul de dure, totuși din orice ai de învățat.
„Cea mai grea zi de filmare a fost la Return of the Living Dead 4, un film American, unde am stat vreo trei ore la machiaj la prosthetics, trebuia să fiu transformat în zombie, trebuia să port niște lentile de contact speciale, ceea ce a fost foarte greu pentru că am o anumită sensibilitate la ochi, am ajuns să filmez pe la trei, patru dimineața. Aia a fost cea mai grea zi, din cauza machiajului, în rest a fost o experiența interesantă.”
Ne apropiem cu pași repezi de sfârșitul interviului și am ținut morțiș să discutăm și câteva lucruri mai personale, mai puțin știute. Lucruri despre oameni și despre viață.
„Cu siguranță mi-au schimbat viața cei alături de care am jucat și îi apreciez. Două persoane foarte importante pentru mine sunt Horațiu Mălăele și Mihai Bendeac. Cred că sunt vreo 14-15 spectacole în regiile celor doi, în care am jucat, în total. E interesant să lucrezi și cu oameni pe care nu îi știi, să mai schimbi paradigma puțin, dar lucrul cu o echipă cunoscută e într-adevăr plăcut. Horațiu Mălăele are un simț special, el chiar poate să facă orice pe scenă, este singurul care chiar poate să facă orice. Îmi aduc aminte de rolul lui din sinucigașul în care număra până la 100. Îmi ziceam n-are cum să numere până la 100, dar o făcea și era bine. Mălăele este genul de actor care poate să stea pe scenă, să se uite la tine și să fie bine, are simț, finețe, măsură. Nu uita niciodată vreun actor pe scenă, în spectacolele lui. Iar la Mihai m-a uimit inventivitatea, nonconformismul și faptul că a văzut în mine personaje la care nu m-aș fi gândit.”
Teatru, teatru și iar teatru. Crește, se dezvoltă și renaște de la an, la an. Cum era teatrul în perioada comunismului? Era foarte diferit de ceea ce vedem noi acum?
„Exista teatru foarte bun și de calitate, chiar dacă libertatea de expresie era îngrădită. Partea bună era că cei care erau puși în teatre, de către partid, nu erau foarte inteligenți, așa că dacă veneai cu chestii mai fine nu se prindeau. Era și o vânătoare pe vremea aia, lumea mergea la teatru pentru șopârle. Șopârlele erau lucrurile alea mici, ascunse în fiecare spectacol, la adresa partidului. Era mereu chestia aia -Ai auzit mă ce a zis? Știi la ce se referă nu?-. Dar, pe lângă șopârlele astea, exista teatru de calitate, teatru bun. A fost o mică dezamăgire în anii 90 când se zicea că o să iasă piesele alea bune, din sertar, care nu puteau ieși pe vremea lui Ceaușescu. N-a ieșit nimic din ce se vorbea. Imediat în 90 a apărut mirajul televizorului, stăteam și ne uitam la reclame. Era ceva nou pentru noi. Imediat după anii 90 a fost o perioadă de declin în teatru. Era și televizorul, era o perioadă de incertitudine. Încet, încet au venit regizorii care erau plecați pe afară și au montat la noi ce făcuseră acolo. Iar după anii ăștia zic că suntem foarte bine cu teatrul, avem un teatru nou, inedit, bun. Mă roagă prietenii să le fac rost de bilete, cu bani, nicidecum de invitații.”
Cine erai dacă nu ar fi fost actoria?
La final, rămâne o singură întrebare. Cum ar fi fost viața ta, dacă nu era actoria?
„Dacă nu ar fi fost actoria, primul meu gând când eram mic era să mă fac ghid turistic. Îmi place foarte mult să călătoresc, taică-miu îmi zicea, ce meserie e asta? Cum adică ce meserie e asta, să te plimbi prin toată lumea să mai fi și plătit, ce vrei mai mult. Totodată, după ce am îmbrățișat pasiunea mea foarte mare, care este vinul, adică de 15 ani sunt foarte bine ancorat în lumea asta, am avut și un blog despre vinuri în pandemie... dacă nu era actoria, cred că aș fi fost somelier pe niște vase de croazieră de lux. Sau datorită înclinației mele spre limbi străine aș fi cochetat probabil și cu diplomația.”
Ce mai vrei? Actor, poliglot, somelier aspirant, diplomat și un om minunat, cum ziceam, de pus la rană sau chiar mai bine, de turnat în pahar. Șerban Georgevici.